Dumitru Protase

Născut la 1 februarie 1926, în satul Mocod, jud. Bistriţa-Năsăud.

Câteva decenii nu a avut acces în Academia Română un cărturar ridicat de pe meleagurile năsăudene şi bistriţene. Fiindcă: "Trecură 26 de ani de când ultimul dintre ai noştri, profesorul universitar medic Leon Daniello a fost scris pe tabele "aurite" în sesiunea din 1-4 februarie 1965. Atât de îndelungată întrerupere nu a mai fost după primii, Gavril Pop, Grigore Silaşi şi Iacob Mureşanu, care au trecut pragul Academiei Române din Bucureşti; întâiul ales în sesiunea din septembrie 1871, următorii în septembrie 1877. In deceniile comunismului şi mai ales ale ceauşismului, continuităţile şi tradiţiile academice au fost împinse în margine de disperare şi dispariţie". Intervenise, postdecembrist, alegerea lui Gheorghe Silaş, la începutul perioadei de tranziţie (1991). Secolul nou (XXI) alătură încă doi membri, pe Tudor Drăganu şi Dumitru Protase, în anul 2003. Nu a fost numai un moment, o dată în istoria ţinutului odinioară grăniceresc şi cu un învăţământ românesc de excepţie, cu un act cultural justiţiar şi reparatoriu.

Dumitru Protase făcuse şcoala primară în Mocodul natal, după care merge şi parcurge toate clasele secundare la Liceul "George Coşbuc" din Năsăud, în 1938, de la doar câţiva kilometri de casă, încât i se putea mai uşor duce mâncare cu desagii în fiecare joi, la zi de târg în opid. Avuse şansa, ca dintre puţinii lui colegi de clasă şi azi de academie, dintre cei din această carte, să studieze neîntrerupt la acelaşi liceu vestit. Mai adăugând la acestea hărnicia, disciplina şi ambiţia de a fi foarte bun elev, fiind premiantul clasei. Pentru aceasta susţinându-1 şi firea lui ascultătoare, mai târziu înţeleaptă şi cu un grad de toleranţă.

În acest ritm şi înstăpânit de un ideal al său, ajutat de fizicul lui mijlociu bine clădit dacic, gata să facă o bună pregătire superioară, la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj, începând din 1946; pe atunci numindu-se "Regele Ferdinand I", devenită iniţial "Victor Babeş". A urmat secţia de istorie şi, în paralel, şi filologia clasică (la care va obţine o licenţă). La absolvire a fost reţinut în cadrul Universităţii, solicitat ramurii cercetării ştiinţifice pentru care manifestase pasiune şi vocaţie, consacrându-se unei tematici istorice vaste şi complexe a lumii daco-romane. Sub îndrumarea profesorului Constantin Daicoviciu, se remarcă între învăţăceii lui şi ai magistrilor arheologi şi latinişti clujeni Lucrează pe şantiere de investigare a urmelor daco-romane, apoi în biblioteci şi muzee, redactând studii destinate revistelor şi publicaţiilor de specialitate. In 1963 susţine teza de doctorat cu tema "Problema continuităţii în Dacia în lumina arheologiei şi numismaticii", la Universitatea din Bucureşti. După un deceniu, prin concurs obţine postul şi gradul de conferenţiar, de unde activitatea didactică şi cercetarea ştiinţifică se îmbină într-o asiduă muncă rodnică până în prezent; pe parcurs dobândind gradele şi titlurile statutare cele mai-înalte. Dar şi aprecierea cercetărilor prin acordarea Premiului "Vasile Pârvan" al Academiei Române.

Din tinereţe, firul roşu al cercetătorului şi universitarului, şi rămâne toată viaţa, va fi problema continuităţii: atât a dacilor înainte şi după ocupaţie, cât şi a autohtonilor în timpul acesteia şi după retragerea aureliană. Combate tezele pseudoştiinţifice, dezvăluind substratul curentului roeslerian. Câteva titluri de studii şi cărţi ilustrează enunţul, toate însă sintetizate indubitabil în lucrarea în două volume Autohtonii în Dacia. Dacia română, Dacia post-română până la slavi (1980; 2000). Pentru argumentarea romanităţii provinciei din nordul şi sudul Dunării, a elaborat zeci de studii şi sute de articole şi comunicări la sesiuni din ţară şi străinătate. Prezentat în marile centre europene şi în ţară la dezbateri arheologice, devine colaborator la lucrări comune de specialitate, apoi este cooptat în colectivul de redactare pentru Tabula Imperii Romane, la Budapesta, în 1964; Bucureşti, 1969. Va fi unul dintre cei mai activi şi prezenţi la Fasti Archaeologici. Călătoreşte în scop de informare şi face studii în numeroase ţări: Bulgaria, Ungaria, Italia, Grecia, Egipt, Germania, Franţa, Spania etc. Toate se încheie cu comunicări, referate, rapoarte, articole, studii, corpus-uri inscripţionale..., peste 260 de contribuţii tipărite în ţară şi străinătate. Toate însă susţin teza fundamentală cu patosul convingerilor învăţatului prin titluri de cărţi recente, precum Orizonturi daco-romane (Vol. I, 1995, urmat de Voi. II, în 2005). Şi, ca să nu-şi dezică originile năsăudene, studiază temeinic (în colaborare) Castrul roman de la Ilişua (1997). Este totodată coordonatorul principal şi cu contribuţii esenţiale la Istoria Românilor, Vol. II (2001). Mai adăugând la acestea activitatea didactică, ajuns la rându-i magistru multor învăţăcei, care dimpreună cu prietenii si preţuitorii lui, la împlinirea vârstei de 70 de ani, scriu şi îi dedică volumul omagial Din istoria Europei Romane, Oradea 1995; se va bucura de alt volum omagial în 2006 şi două distincţii din partea statului. Prestigiul lui Dumitru Protase sporeşte de la an la an. În 1999 Universitatea de Vest din Timişoara îi acordă titlul de Doctor Honoris Causa.

Academia Română îl alege MEMBRU DE ONOARE, în Adunarea generală din 21 iulie 2003.

 

 

Preluare prin scanare din “Curierul Năsăudean”

pagină scrisă de Olga Lucuţa.